În caravanserai, focul pocnește portocaliu iar asasinul soarbe o gură de apă călduța, în care o felie de curmală plutește.

În caravanserai, focul pocnește portocaliu iar asasinul soarbe o gură de apă călduța, în care o felie de curmală plutește. Bărbatul din fața sa, cu turban desfăcut și mâini uscate, tremură și citește în jar cuvintele grele ale sentinței. Până la fajr - chemarea de noapte, mai sunt câteva ceasuri, dar cine știe cine le va mai prinde. Afara umbla doar djinii. Condamnatul își șterge obrajii și șoptește: - Te rog, nu-mi lua lumina ochilor sayeed! Ai milă de un biet neputincios și nu îmi răpi frumusețea dimineților!

În Game of Thrones Tywinn Lannister spune Un bărbat care declară "Eu sunt regele!" nu este rege cu adevărat. E un avertisment subtil la faptul că puterea adevărată transpiră prin porii persoanei potrivite, prin statura sa, prin poziția corpului său și nu prin exclamații repetate în oglindă. Iar pentru ca o poveste să fie cu adevarat captivantă, ce iese din gura personajelor sale nu trebuie să se rezume doar la un schimb de replici, ci și la atmosfera creată în jurul comunicării mesajului, la micile detalii de așezare, culoare, lumină și mimică, de pe chipul de hârtie al celor care îl poartă.

Îmi este destul de greu să scriu despre prezent. E un timp în care, deși înot, nu mă simt confortabil. Să spunem că e o trăsătură de caracter. Îmi place să scriu despre puterea memoriei, a timpului, deși sunt momente în care, printre rânduri, ca niște scame încăpățânate și aspre, mi se tot împiedică degetele de fire subțiri, ca de păianjen, de idei, care mă readuc în râul care mă înconjoară. Nu îmi place să scriu despre politică. Am mai încercat să fac asta, odată și cred că m-am făcut de râs.

E puțin trecut de ora 3 din creierii nopții și peste curte nu se aud decât cocoșii foindu-se în pătul, cu ciocurile prinse de prima brumă. Deasupra casei, o puzderie de stele, găuresc pătura pusă peste. Pe semne că dincolo de ea, e lumina aprinsă. Tot o lumină arde acum și în curtea vecinului, Busuioc. S-a trezit și el, somnambul, ca să tragă o țigară. Hai! spune scurt bărbatul către băiatul din urma sa, apoi apucă cele două plase mari de rafie, care încă nu au început să-i taie mâinile și pleacă spre poartă.

Wim Wenders. M-a făcut curios, cu Ripley al său, despre care am mai scris acum câteva săptămâni. Mutând locația poveștii, din nordul Italiei, în nordul Germaniei, le-a oferit personajelor sale natu…

Cuvinte pentru ai mei (IV)

Ar trebui să încep această scrisoare către tine, drag și vechi prieten, cu niște scuze. Între noi, corespondența nu și-a mai regăsit destinatarul, ocupați fiind, atât eu, cât și tu, de tumultul vieții. Deși, orașul în care locuiesc acum, pare unul adormit, cu străduțele sale care se trezesc abia dimineața, după ora 7 și adorm repede, la primele străluciri de stele. Dar nu despre oraș vreau să-ți vorbesc acum, ci despre Ripley. Într-o duminică dimineața, cu puțin înainte de micul dejun, am fost abordat de un bărbat străin. Mi-a zâmbit cald, așa cum îi zâmbești cuiva pe care nu l-ai mai văzut de foartă multă vreme și pe care îl reîntâlnești, neașteptat, în cele mai neobișnuite colțuri ale lumii.

- Paștele și grijania măsii de animal! La dracu' cu magarul lor cu tot!! strigă șoferul în timp ce mașina pe care o conducea, o Dacie 1300 crem, veche de peste 15 ani, cu tabla mancată de rugină în dreptul portierelor, patina pe o pojghiță de gheață și se înfipse, încăpățânându-se să răspundă la mișcarea volanului, la puterea brațelor șoferului și chiar și la blesteme, în râpa destul de adâncă, de pe marginea drumului spre sat. Cei doi pasageri avuseseră noroc totuși, căci botul automobilului se opri mai întâi într-un troian, înainte de a doborî puiul de salcâm.

De când mă știu, nu am fost un bărbat special. Nici înalt, nici scund, nici arătos, nici urât ca un drac, am reușit să fac femeile să râdă doar de stângăciile mele și de ochelarii cu ramă neagră, pe care îi port pentru o ușoară miopie. Așa că am fost suprins să mă trezesc cu o femeie catastrofal de frumoasă lângă mine și cu urme de ruj proaspăt, pe ochi și pe inimă. Dar lumina zorilor începuse să bată în geam destul de supărător și odată cu ea, camera părea mai mică.

În perioada iulie-septembrie 2025 Centrul Cultural "Jean Bart" din Tulcea a organizat cea de-a IV-a ediție a Concursului Național de Proză "Valentin Șerbu", la care, datorită domnului Nicolae Ariton, am participat. Conform anunțului de participare, Concursul Național de Proză "Valentin Șerbu" a avut ca scop promovarea și sprijinirea creației literare contemporane, încercând să descopere noi talente literare, fiind dedicat memoriei scriitorului tulcean Valentin Șerbu ( 1934-1994). Cele trei secțiuni ale concursului au fost : Ecouri literare - destinată persoanelor care sunt autori de proză publicată și nu sunt membri ai Uniunii Scriitorilor din România, …

- Ce poți să-mi spui despre tatăl tău? m-a întrebat, într-un târziu, bărbatul din fața mea, care își umplea de zor paginile agendei cu mici vrăbii, din pix albastru. După ce am stat pe gânduri câteva clipe, i-am răspuns: - Tata stă în casa de la țară, pentru că acolo l-am visat ultima dată. Eram surprins că îl regăseam în viață și îl certam că se ascunsese de noi. Dar, în același timp, eram bucuros că ne revedem. Și el râdea, din ușă. Era îmbracat în hainele lui de iarna, ploverul gri de lână și pantalonii de stofa, de care își ștersese de prea multe ori mâinile, cînd aprindea focul în sobă.

poveste pentru fratele meu

Intermezzo. Cred că dragostea dintre părinții mei a început furtunos, într-o noapte de vară, puțin după Sfântul Ilie. Apoi, a adoptat o poziție mută, au devenit amândoi strategi asupra unei vieți care le-a adus doi copii cu handicap și de care trebuiau să se îngrijească. A crescut în respect și, cam pe când am apărut eu, aproape de finele deceniului 8, stagnase într-un conglomerat sudat, de dor și cuvinte nespuse. Nu cred că și-au spus, ziua în amiaza mare, că se iubesc. De rușine ca nu cumva, noi copiii, să îi auzim.

Chipul lui Serafim era practic chipul oraşului. Îl găseai decupat şi lipit în caietele de şcoală ale fetelor, în portofelele profesoarelor lor, ascuns în spatele fotografiilor soţilor şi chiar şi pe carpetele din dormitoarele conjugale, veghind somnul tinerelor mirese. Dar asta a fost cândva. Serafim era bărbatul pe care toate femeile din oraş îl venerau. Serafim era bărbatul de pe buzele lor, cel pe care toate îl sărutau, era numele pe care toate îl gemeau de plăcere. Şi, bineînţeles, cel pe care noi toţi bărbaţii îl uram. Nimeni nu s-ar fi gândit să îi facă rău însă.

Verile mele. Uscate, fierbinți, uneori furtunoase. Cu miros de grund și de vopsea Rangriz, gri. Cu bicicletă Pegas, galbenă, din aceea cu mecanism de pliere la mijloc. Verile mele, în oraș, în înghesuiala apartamentului de la etajul 1, cu fața spre punctul de gunoi. Verile mele de la etajul 4, în care scriu acum. Cred că îmi pot categorisi verile vieții mele de până acum, mult mai bine, după scriitorii care le-au umplut. Verile adolescenței mele au fost ale lui Giovanni Boccaccio, Frank Herbert, Cărtărescu și Tournier. Pe când verile studenției mele au fost bântuite de Vargas Llosa și de Bukowski.

Când au găsit-o, au închis de urgență șantierul! Au făcut acest lucru atât de silențios, de parcă le-ar fi fost frică să nu o trezească. Mai întâi au strâns picioarele macaralelor, apoi au trimis muncitorii acasă.  Au ieșit unul câte unul, pe poartă și s-au îndreptat către familiile lor, fără să știe dacă nu cumva răspândesc orașului un nou virus.  Lângă groapă nu au mai îndrăznit să rămână decât băiatul de pe excavator, maistrul lui și un paznic, care avea să spună, mult timp de acum încolo, că dimineața aceasta fără de pereche, continua să îl bântuie.

Acum cu ceva timp în urmă, doream cu interes admiterea în cadrul unei instituții cu caracter militar. Așa cum se obișnuiește in situații ca aceasta, cerințele admiterii impun o serie de teste riguroase. Interviuri peste interviuri și sondaje psihologice, menite să identifice eventuale slăbiciuni de caracter. Fără emoții, am intrat la parterul unei clădiri, invizibile in peisajul marelui oraș, doar ca să fiu postat în față unei uși pe care scria "Cabinet psihologic". Urma aici sa discut rezultatele testului pe care tocmai ce îl terminasem. Era pentru prima data când mă aflam în față unui asemenea specialist.

poveste din sat

Cuvinte pentru ai mei

Bărbatul a fugit din Alexandria în miezul nopții, așa cum se găsea, doar în cămașa subțire de in. Remușcarea păcatului l-a cuprins cât încă prostituata de sub el nu se oprise din gemetele de plăcere. S-a ridicat din pat înfricoșat, scârbit de mădularul care se arăta curajos acum, limba de carne care îl condusese iar la desfrânare. - Stai liniștit, era bine ! i-a spus femeia cu părul răvășit, râzând de el, cu dinții goi, cu sânii goi, în lumina slaba a lunii, căci el plângea pe marginea patului, un plâns înecat, cu lacrimi amare și fierbinți.

Poftă bună la muncitori! – Mulțumim, mulțumim, dom’ inginer! Luați loc coleașa pe sac... luați un ou, puțin caș dacă vreți, mi le-o adus Maricica mai devreme. Câmpul e aproape gol la ora asta a zilei; în afară de cei patru oameni care stau la umbra unei liziere de salcâm, întinși pe haine puse să-i apere de iarba încă umedă, așezați în fața unui ștergar pe care mâncarea stă la soare, de două ciori care se ceartă mai încolo pe niște bolovani de pământ proaspăt arat, și de carcasa de tablă a tractorului care pocește și scârțâie, când răcită de vânt, când încălzită de soare, doar vântul mai îndrăznește să-și facă simțită prezența și plângerile.

Când l-am vizitat pentru ultima dată, pe patul său de boală, Carlito ne-a vorbit despre haiku, despre iubire, amintiri şi clipe, ca în ziua în care s-a îmbolnăvit. Îmi era milă de bietul meu prieten, tremurând sub efectul morfinei, întins într-un aşternut murdar de sudoare, pătat de cine ştie ce altceva, pe deasupra căruia se învârteau într-un dans săţios câteva muşte. Îmi era milă de bietul meu Carlito dar, ca şi doctorii, eram neputincios în privinţa tumorii care îi acoperise pieptul şi pe care păturile se chinuiau să o ascundă.

Acum ceva timp în urmă l-am descoperit pe Kavafis. Căutam o motivație pentru a continua să îți scriu și am descoperit poezia sa - Așteptându-i pe barbari – Ce așteptăm, în piață adunați? Barbarii trebuie astăzi să vină. – De ce-n Senat e o-atare-ncremenire? Fiindcă barbarii vor fi azi aici.La ce bun să mai dea legi, senatorii?Dreptatea împărți-vor barbarii, când sosesc. – De ce-mpăratul nostru în zori s-a deșteptatși stă la poarta orașului, cea mare,pe tronul său, solemn, purtând coroana? Fiindcă barbarii vor fi azi aici.